Numele trandafirului. Reverii literar-istorice. Niveluri de interpretare și semnificația titlului.

@    O antirecenzie       @

F D.M.1. (dignum memoria): nu sunt filolog, ci istoric pasionat, printre altele, de semiotică și hermeneutică. Dacă vreți să citiți o recenzie a romanului facută după regulile criticii literare puteți să citiți aici, aici sau aici.  De ce antirecenzie. Pentru că la fel ca și Eco (prin conceptul de anti-bibliotecă) caut să adâncesc misterul…..

F D.M.2. acest text nu este un îndemn la citirea carții. Se vrea o analiză facuta pentru cei care au citit deja romanul. După parcurgerea acestui text, sper că veți lua romanul în mână și o să îl recitiți pentru a verifica afirmațiile făcute aici.

F D.M.3 – traducerile din colecția Adevărul și  Polirom sunt mizerabile prost făcute. Partea în latină nu este tradusă, aceasta fiind esențială în înțelegerea mesajului. Căutați prin anticariate edițiile din vremea comunistă.

Pentru că avem de a face cu un roman a cărui personaje principale sunt călugării, vom folosi metoda de cunoaștere apofatică. Nu vom căuta să definim romanul (deși sunt convins că o discuție despre caracterul postmodern al romanului ar fi interesantă), ci să scoatem în evidență ceea ce nu este (superficialis vs. profundum). Acțiunea are loc în anul 1327 (lucru important, vom vedea mai încolo de ce...). Romanul este construit pe două paliere interdependente și nu pe două fire narative parelele, cum am fi tentați să credem la o primă vedere. De aceea ”Numele trandafirului” pare atât de încurcat și se citește destul de greu.

Primul nivel (pe care îl vom denumi ”superficialis”) are ca fir narativ o intrigă polițistă, detectivistică. William de Baskerville si ajutorul său Adso (Eco folosește imaginea arhetipală a lui Sherlock Holmes si ajutorului său Watson) încerarcă să afle cine se află în spatele unui șir de morți suspecte dintr-o mănăstire franciscană. Modalitatea de lucru a lui William este ”împrumutată” din logica rece a lui Sherlock Holmes. Majoritatea cititorilor se opresc la acest nivel. Poate de aceea și traducătorul editurii Polirom nu a tradus și partea din latină a romanului. Pentru a afla misterul, poți să sari peste dezbaterile teologice și peste dialogurile din latinește. La sfârșit afli cine este criminalul (sau criminalii), dar nu ești pe deplin lămurit de ce o persoană ar comite o crimă din cauza unui tratat despre puterea râsului și a comediei. Bineînțeles, afli din text că Jorge (urmând prescripțiile ordinului benedictin) disprețuieste râsul și îl consideră o schimonosire diavolească.  Dar tot nu poți oferi o explicație care să ne edifice în privința motivului care a stat în spatele acestor tragedii.

Al doilea nivel (pe care îl vom denumi ”profundum”) are ca și leitmotiv ceea ce H.R. Patapievici denumea ”schimbarea subiectului”. Lumea occidentală se afla în acel moment (sec XIV) la granița dintre medieval și modern. În Italia sta să apară Renașterea și Umanismul, două fețe ale aceleași monede, care aveau să ducă umanitatea occidentală din ermetismul medieval în universalitatea modernă. Ca să înțelegem acest nivel, trebuie să citim dezbaterile teologice și dialogurile în latină. Mai trebuie să cunoaștem și contextul istoric al epocii: luptele dintre guelfi și gibelini, robia avignoneză a papei (1302-1377), schisma occidentală, existența anti-papilor (1378-1417), diferențele dintre călugării franciscani și dominicani, lupta pentru investitură.

Acțiunea are loc în nordul Italiei, într-o mănăstire dominicană. Acolo era punctul de întâlnire o unei delegații a călugărilor franciscani cu o delegație a papei (papă care se afla în Avignon-Franța, nu la Roma). Franciscanii doreau să-l convingă pe papă de faptul că teologia lor nu era una eretică. Dar aceștia nu au mers la Avignon ptr a își susține ideile de teama de a nu sfârși pe rug. Așa că cele două delegații se întâlnesc la ”mijloc”. Aici avem un prim episod antitetic. William era franciscan, consilier și exponent al ideilor progresiste anti-papale ale împăratului Romano-German. Delegația papală condusă de Bernardo Guy, acesta fiind exponentul  păstrării ordinii medievale.

Al doilea episod antitetic are loc în momentul în care William își începe investigația în interiorul mănăstirii benedictine. Cei doi eroi aflați la antipozi erau William (Guglielmo) de Baskerville și Jorge de Burgos. Umberto Eco creează Edificiul și Biblioteca pentru a explica mai bine diferențele dintre cei doi.

În ambele cazuri vorbim despre imposibilitatea de schimbare a subiectului. Bernardo Guy și Jorge de Burgos nu sunt capabili de schimbare și  ambii comit crime pentru a păstra ordinea pe care ei o credeau corectă.

 În jurul lui Guy și a papei se naște o nouă ordine. Aceștia nu încearcă să o înțeleagă și să se adapteze, ci țin cu dinții de vechea ordine și susțin principiul ”argumentum ad antiquitem”. Jorge de Burgos este în aceiași poziție. El este adeptul principiului prezervării și nu al descoperirii de  noi cunoștințe. Informațiile trebuiesc cenzurate și pastrătorii acestora decid cine și ce trebuie să cunoască. Simbolul acestei mentalitați era Biblioteca-Labirint din Edificiu, locul unde doar bibliotecarii aveau acces și Finis Africae – camera secretă din Bibliotecă unde erau păstrate cunoștințele interzise. Jorge ucide pentru că în jurul lui apăreau oameni cu o mentalitate nouă, persoane care doreau să descopere lucruri noi. Aceștia nu doreau doar să repete ceea ce se știa deja și credeau că informațiile ar trebui să fie libere. Această nouă mentalitate va duce la apariția umanismului și a renașterii. Prin acele crime, Jorge dorea să păstreze (la fel ca și Guy) vechea ordine. 

Tragismul situației este surprins chiar de numele romanului. Acesta este o reducere la esență a unui citat din „ De contemptu mundi (Despre dispreţul pentru lume) de Bernard din Morlaix (sau Bernard de Cluny), benedictin francez din secolul al XII-lea, care spune că ”stat rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus” (Din trandafirul de acum veşted rãmâne doar numele, ne rãmân doar numele lucrurilor). Din cauza incapacitații noastre de schimbare noi devenim doar umbre, forme fără fond a măreției de altă dată. Trandafirul a fost cândva înflorit, dar acum este ofilit și a rămas doar numele măreției lui (nu și conținutul). Bernardo Guy si Jorge de Burgos sunt  trandafiri ofiliți într-o lume în continuă schimbare. Ei sunt doar păstrătorii unor titluri și posedă nume grandioase, dar acestea sunt lipsite de conținut. Dacă înlocuim numele de ”rosa” cu ”Roma” (cum susțin unii autori) obținem același rezultat. Din splendoarea Romei (bisericii romane) acum a rămas doar un nume, o biserică ofilită care păstrează doar în nume realitatea unor vremuri glorioase. Acest fapt fiind cauzat de incapacitatea de schimbare a persoanelor (sau cel puțin a unora dintre ele)...