În perioada clasică a dezvoltării fizici (secolele XVII - XX) întreaga gândire ştinţifică era obişnuită să raţioneze în conformitate cu principiile fizicii newtoniene. Pentru a înţelege mai bine această situaţie vom da un mic exemplu : avem un obiect care se deplasează dinspre punctul A înspre punctul B. Dacă ştim distanţa dintre cele două puncte şi cunoaştem viteza obiectului în deplasare putem cu uşurinţă să aflăm momentul în care obiectul va ajunge la destinaţie. Conform acestei conepţii ştinţifice întreaga lume nu este altceva decât un punct într-un sistem cartezian bine pus la punct.
Dar în secolul XX apar o serie de gânditori care contestă însăşi baza acestor concepţii. Cel mai cunoscut dintre aceştia este A. Einstein (dar pe nedrept numit cel mai valoros...). Dar pe lângă acesta mai putem aminti şi pe N. Tesla, N. Bohr sau W. Heisenberg. Ultimul dintre aceştia este un fizician german care astăzi este mai puţin cunoscut. Dar acest lucru nu este cauzat de o lipsă a valorii ci mai degrabă din cauze politice, el fiind conducătorul proiectului nazist privind arma atomică.
El cercetând micro-particulele cuantice a observat că acestea se comportă într-un mod „bizar”, acest luru fiind cauzat de faptul că aceste particule nu respectau principiile fizicii newtoniene. Astfel a fost introdus „principiul incertitudinii”, acesta fiind postulat prin „interpretarea de la Copenhaga” .
Potrivit mecanicii cuantice, dacă un obiect se deplasează dinspre punctul A înspre punctul B, chiar dacă cunoaştem momentul plecării, distanţa şi viteza niciodată nu vom putea determina momentul sosirii în punctul B. Acest lucru va putea fi determinat doar în momentul în care obiectul a ajuns la destinaţie. Acest lucru se datorează particulelor cuantice, fiindca acestea sunt caracterizate de o multi-valenţă (entangelment), ele având în acelaşi timp mai multe „feţe” sau sar într-un mod haotic (care nu poate fi reglementat) de la o stare la alta. Astfel putem spune că aceste particule sunt caracterizate printr-o „superpoziţie cuantică”.
Sunt unii (Einstein şi Schrodinger) care reliefează insuficienta cunoaştere a mecanicii cuantice şi absurditatea acesteia (ca să demonstreze acest lucru a fost creat experimentul numit „pisica lui Schrodinger”) iar alţii susţin faptul că acele particole nu se mişcă într-un mod haotic, ci doar mintea umană nu are încă capacitatea de a înţeleage mişcările.
Paralela dintre cunoaşterea ştinţifică şi cunoaşterea mistică ar putea părea absurdă. Dar acest lucru este cauzat de acele persoane care nu văd în religie decât sacerdoţi, temple, ritualuri şi superstiţie...dar realitatea este mult mai complexă.
Dar aşa cum fizica s-a debarasat de concepţia newtoniană la fel şi religia trebuie să arunce în foc hainele pe care le-a avut pînă acum. A sosit momentul ca să accedem la o etapă superioară a înţelegerii fenomenului religios...
Dar pentru moment ne vom limita la a face o paralelă între „superpoziţia cuantică” şi imaginea pe care o au oamenii despre divinitate. Când folosim termenul de „Dumnezeu” „Divin” nu ne referim la acel bătrân cu barbă albă din canoanele creştine ci la acea forţă care a creat viaţa pe Terra ( fie ea o civilizaţie extraterestră sau o altă forţă pe care nu putem să o percepem în acest stadiu al evoluţiei noastre ). Adeseori divinitatea impune omenirii un set de reguli etice, pe care oamenii trebuie să le respecte (sub ameninţarea pedepsei cu moartea). Această realitate o vom numi „principiul divin”. Dacă vom studia acestă idee mai atent vom vedea ca se aplică tuturor religiilor pamântene, atât celor monoteiste cât şi celor politeiste. Dar în foarte multe cazuri însăşi zeii încălcau aceste principii, pe care chiar ei le impuneau celorlalţi. Religia vechilor eleni este plină de asemenea cazuri, Yahwe ordonă, în cele 10 porunci, oamenilor să nu ucidă dar tot el îi obligă pe evrei să extermine oraşe întregi de pe faţa pamântului. Prostituţia era o practică condamnată dar în cazul unor religii orientale multe fecioare erau obligate să se prostitueze în cadrul unui templu în numele zeilor.
Trecând peste cazurile de şarlatanie sacerdotală, în care unii preoţi foloseau religia în scopuri personale, nu putem să nu ne întrebăm cum de este posibilă o discrepanţă atât de mare între pretenţiile „principiului divin” şi comportamentul propriuzis al divinităţii ?
Analizând această întrebare nu putem să nu observăm asemănarea acesteia cu mecanica cuantică. Divinitatea se află într-o „superpoziţie cuantică”, ea fiind caracterizată printr-o multivalenţă, o trăsătură sau un nume nemaifiind deajuns pentru a caracteriza divinitatea. În prezenţa acesteia noţiuni ca şi alb-negru; bine-rău sunt perimate, interschimbabile şi în acelaşi timp ele se pot manifesta simultan. Astfel rezultatul unei acţiuni intreprinse de aceasta nu poate fi determinat (chiar dacă am avea toatte datele) până în momentul în care acţiunea a fost finalizată.
Dumnezeul omenirii nu este newtonian ci este o divinitate cuantică fiindcă ea este caracterizată de incertitudine şi nu de un set cartezian de reguli bine definite.
P.S. - ideea acestui articol mi-a venit în timp ce meditam la ideea lui I.P.Culianu : "viaţa este un fractal în spaţiul Hilbert". Culianu a fost primul om care a explicat fenomene religioase prin intermediul unor teoreme ştinţifice...
Comentarii
Trimiteți un comentariu